Ne vedem joi la RIUF!

Azi mă gândeam ce mai am de făcut săptămâna asta. Mi-am dat seama că trebuie să reprogramez o consultaţie la oftalmolog pentru că voi merge la RIUF. Merită. Am fost şi anul trecut  (PRIME Iaşi a făcut parte din echipa de organizare) şi de abia aştept să merg şi anul ăsta. Poate ştiţi că este cel mai mare eveniment educaţional din România şi Sud-Estul Europei, dar cel mai important mi se pare faptul că veţi putea vorbi cu reprezentanţii universităţilor din Europa.  Fără mituri despre studiile în străinătate şi atâtea îndoieli. RIUF-ul vă oferă şansa de a afla informaţii corecte şi clare despre studiile în străinătate și tot ce presupun ele.

Am decis să vin la Comunicare şi Relaţii Publice după ce am vorbit cu câţiva studenţi care m-au lămurit în privinţa acestei specializări. De aceea cred că cel mai bine este să discutaţi cu persoanele integrate în sisteme de învăţământ (profesori, studenţi). Un pliant sau o broşură nu vă poate răspunde la întrebările suplimentare sau la nelămuriri. Puteţi să vă înscrieţi şi la workshopurile RIUF. De abia aştept să aflu mai multe despre oferta de studii gratuite ale universităţilor din Danemarca şi Suedia.

Nu uitați să accesați site-ul RIUF și să vă înscrieți.

Ne vedem joi, la Hotel Unirea!

 

Se numea Sarah – Tatiana de Rosnay

Pentru cei care se plâng că nu mai reuşesc să citească de ocupaţi ce sunt, pentru cei care au timp, dar nu ştiu ce să mai citească, le recomand Se numea Sarah de Tatiana de Rosnay. Sigur o s-o citiți! Doar să vă găsiţi timp şi răbdare să parcurgeţi câteva pagini. La început s-ar putea să fiţi tentaţi să ziceţi „Iar Holocaust? Iar povești triste?” Nu vă grăbiți pentru că acțiunea se petrece pe două planuri: unul în care este relatată povestea fetiței Sarah deportată cu părinții ei în lagăre de concentrare, iar celălalt plan infățișează viaţa Juliei, jurnalistă de origine americană care va cerceta ce anume s-a întâmplat în iulie 1942 cu evreii din Franţa. Departe de a fi o poveste lacrimogenă (am citit despre Holocaust „Limbajul Morţii” de Oliver Lustig prin clasa a VII-a şi am avut în minte o lună întreagă imaginile macabre), cartea descrie traseul vieţii unei fetiţe (Sarah) care îşi ascunde într-un dulap fratele mai mic înainte de a fi trimisă în lagăr. În celălalt plan,  Julia se bucură de viaţa sa alături de un soţ şarmant şi fetiţa sa Zoe. Dintotdeuna Julia a simţit că socrul său are ceva de ascuns, dar află de la acesta că în apartamentul lui a locuit înainte o familie de evrei. Sarah împreună cu părinţii şi frăţiorul său. Amintirea reîntoarcerii fetiţei în apartamentul locuit de el şi familia lui îl va urmări pe bătrânul Edouard ani de zile. Şi mai ales descoperirea din dulapul din camera lui…

Julia trăieşte experienţe noi, dar cea mai importantă e aceea de a deveni din nou mamă, la peste 40 de ani. Deşi criza din căsnicie devine una serioasă, concretizată într-un divorţ, ea păstrează copilul şi continuă să descopere ce anume i s-a întâmplat Sarahei. Călătoreşte în America, Italia şi Orleans şi pare să treacă peste orice din dorinţa de a se întâlni cu Sarah. Dar Sarah murise într-un accident de maşină, lăsând îndurerat un soţ şi un fiu de 12 ani, Wiliam.

Mai sunt secrete şi necunoscute? Da, Wiliam află că nu-şi cunoştea deloc mama şi nici amintirile care o chinuiau atât de mult încât  a decis să renunţe la tot.

Pe lângă paginile elegante și fine (mereu atenția mea la detalii) apreciez și recomand această carte îmbucurător de fascinantă.

Mărţişoare cu zâmbete

Am ajuns să fac şi promovare pe blog. Eu care îi reproșam unui prieten că a făcut din blogul lui un soi de piață unde vinde una și alta. Cu toate astea nu mă pot abţine să nu vorbesc despre mărţişoarele făcute de copiii de la Centrul Educaţional „Salvați Copiii”. Acești copiii sunt mai cinstiți și mai maturi decât mulți dintre noi. Ei nu vor să prostească pe nimeni cu fake-uri, nu se plâng că le este greu, nu se dau cu fundul de pământ când nu îi ascultă nimeni. Ei tac, dar se bucură și zâmbesc atunci când le acordăm puțină atenție. Sunt perfecționiști, lucrează cu migală și pun mult suflet în ceea ce fac. Nu cer fără să ofere și nu fac tam-tam când realizează ceva (spre deosebire de unele odrasle care caută să fie recompensaţi cu gadget-uri și bani). Ei văd fericirea în lucruri simple, n-au uitat să se joace și visează la un computer, fie el cu un ecran cât televizorul.

Ei vor să ne spună că sunt talentați, harnici și că vor să învețe. Au realizat mărțișoare pentru 1 martie și sunt curioși să vadă cât de mult le este apreciată munca. Cumpărând un mărțișor faci o donație. De data asta banii proveniţi în urma donaţiilor vor fi folosiţi pentru reintegrarea școlară a copiilor de la Centrul Educațional.

Pentru comenzi trimiteți un e-mail la adresa iasisalvaticopiii@yahoo.com, persoană de contact Angela Duma – director departament organizare evenimente.

Ce-ar face Google – Cartea

Cred în ideea că „Niciodată să nu termini o carte doar pentru că ai început-o” (John Witherspoon). Mereu când încerc să citesc ceva care nu îmi place asociez senzația cu cea pe care o aveam în copilărie când mă obliga mama să mănânc borș de urzici pentru mai mult fier,  nu-mi plăcea deloc și totuși mă luptam să înghid licoarea aia. Bineînțeles că nu terminam niciodată mâncarea din castron, la fel cum nu termin de citit o carte care nu-mi place.

„Ce-ar face Google?”  însă a fost omniprezentă în geanta mea vara asta. Am citit-o în  autobuz și metrou, în pauza de masă sau oricând aveam puțin timp liber (mersi, Lucicx pentru că mi-ai împrumutat-o). De ce-mi place Google, pe langă faptul că mă ajută să găsesc străzi și știri? Google respectă oamenii, nu controlează conținutul, chiar îi lasă să-și dezvolte afacerile pe platforma sa fără a cere nimic în schimb (eventual cererea de a lucra pentru ei, dacă observă că ești inventiv și isteț). Aa… Are mare grijă de angajați.

Îți cam vine să nu mai pleci acasă… Revenind la carte. Jeff Jarvis e deschis, clar, nu mi-am pierdut capul în tabele și exprimări academice și mi-au plăcut exemplele de aplicații ale Googlethink în viața de zi cu zi. Oare ce-ar face Google dacă ar fi un scriitor care dorește să-și promoveze cărțile? Le-ar posta pe Internet asemenea lui Paulo Coelho, care a înțeles valoarea deschiderii și colaborării cu cititorii atât de bine încât a devenit cel mai tradus autor contemporan. Un spital Googlethink ar lansa un site unde putem înregistra bolile de care suferim, unde putem împărtăși experiențele noastre cu ceilalți pacienți. La un restaurant bazat pe Googlethink ne-am lăsa amprenta asupra meniului cu sfaturi și sugestii oferite bucătarului. Putem vizita și bucătaria dacă vrem.

Dar dacă ar fi Google o Universitate? I-ar provoca pe studenți să creeze ceva: o companie, carte, cântec sau invenție indiferent de timpul alocat. Viziunea autorului despre ce înseamnă o universitate este departe de ceea ce observ de aproape 3 ani de zile („ studenții vor avea acces la cursuri oriunde în lume, unde instructorii vor putea selecta orice student doresc, unde cursurile sunt colaborative și deschise, unde creativitatea este susținută și protejată, așa cum o face Google, unde greșelile corecte sunt mai de preț decât uniformitatea și siguranța, unde testele și media contează mai puțin decât portofoliul personal, unde economia darului poate transforma pe oricine are cunoștințe în profesor, unde abilitățile de cercetare, raționalizare și scepticism sunt prețuite mai mult decât capacitatea de memorizare și calculare). Și mai ales o universitate cu formatori dedicați, deschisi, preocupați de evoluția studenților, nu aroganți și cu atitudine de autosuficiență. Pentru aceștia este loc și în cercetare.

Observ un soi de închistare și convenționalism încât aș fi de acord cu un brainwash în masă pentru Googlethink.

Ştim ce vrem?

N-am TV la cămin. Nici politica nu mă interesează prea tare. Poate de asta duminică seara am crezut că a fost vreun meci Steaua – Dinamo şi iar s-au îmbătat băieţii de la sport de vis-à-vis. Sunete de fluier, scandări şi gălăgie mare. Puteam jura că s-a mutat stadionul în Codrescu. Pancardele cu „România, trezeşte-te!” şi scandările cu rimă „Fără unitate nu facem dreptate” m-au adus cu picioarele pe pământ: E protest! Parcă m-a trecut un fior ascultându-i, e clar că nimic nu e mai înspăimântător decât o mulţime dezlănţuită. Bietul Ceauşescu, greu încercat de soartă a fost în ‘89, dar măcar a avut curajul să apară în faţa mulţimii şi chiar să caute câteva soluţii (majorări de salarii, „alocaţii crescute de la 30 la 50 de lei în raport cu numărul de copchii şi retribuţia muncii”, „indemnizaţii de naştere de 1000 de lei pentru toate femeile cu începere de la primul copil”). În 2012 Băsescu se ascunde, iar Boc îi numeşte pe protestatari „ciumpalaci” (cam tot la „huligani” se ajunge). Nu mă bag prea tare în discutii de genul ăsta, dar mi-e ciudă că la atâţia consilieri de imagine se fac o gramădă de mişcări greşite…

 

Jos Guvernul, Jos Băsescu

Aseară am participat la dezbaterea publică organizată de ARDOR, Closer to Oxford. Sincer, aşteptam discursul domnului Fârte, mai ales că am participat şi eu la runda online de dezbateri cu un discurs negator pentru moţiunea „Nesupunerea civică este legitimă într-o democraţie?”. A picat la ţanc această dezbatere ţinând cont de evenimentele la care asistăm. Deşi iniţial voturile celor din sală au fost pro, după dezbatere au devenit contra legitimităţii nesupunerii civice într-o democraţie. Să fii fost la mijloc talentul oratoric al domnului Fârte şi al partenerului său, calitatea argumentelor sau de fapt chiar nu ştim ce vrem şi nu suntem siguri că prin protest putem rezolva ceva? Este normal să protestăm fără să ştim pentru ce? (un protestatar îl susţinea pe „Calafat”, dar nu ştia de ce). Poate ne-a ajuns cuţitul la os de la atâtea frustrări adunate, dar dacă ne hotărâm să ieşim în stradă, bine-ar fi să putem enunţa măcar un motiv de ne întreabă reporterul de la Realitatea de el.

Dacă furia ne strânge gâtul atât de tare şi nu putem spune decât „Jos, Băsescu!” asta nu o să-i ajute să găsească o soluţie. Dacă ei tac şi nu ştiu ce să facă măcar noi să le arătăm că ştim pentru ce luptăm, că avem toate motivele să ne răzvrătim şi că nu suntem nişte „ciumpalaci”. Să lăsăm luptele cu jandarmii, incendieri de tomberoane şi maşini. Chiar dacă numărul ne oferă putere, nu e justificabil să devenim violenţi, să spargem capuri şi să creem atâta haos. Nu pentru asta ieşim în stradă! Dacă tot am crezut în sloganul „Să trăiţi bine!”, iar acum îl tragem de mânecă pe Băsescu că nu se ţine de promisiune, putem trăi mai bine fără internări prin spitale, gloanţe de cauciuc, petarde, fumigene şi tonfe pe spinare.

Pax vobiscum!

Este David Ogilvy un geniu!

Vacanţa asta mi-am amintit de cartea lui Ogilvy, Confesiunile unui om de publicitate. Am recitit-o cu acelaşi entuziasm ca anul trecut şi cu speranţa că voi lucra vreodată cu un şef ca David. Nu prea sunt adepta cărţilor scrise în stilul „americănesc”, dar aceasta mi-a plăcut. M-a fermecat prin stilul sincer şi pentru sfaturile oferite. Hai să nu mai zic prea multe şi să înşir ce a zis acest geniu. E ! după geniu şi nu ? (când Fortune a publicat un articol intitulat Este David Ogilvy un geniu?” i-a cerut avocatului să îi dea în judecată pentru semnul întrebării din final).

„Alături de munca în teatru, publicitatea este cea mai nesigură meserie.”

„Marile idei sunt, de obicei, idei simple.”

„Îi admir pe oamenii care angajează subordonaţi suficient de buni ca să le ia locul. Mi-e milă de cei care sunt atât de nesiguri încât se simt obligaţi să angajeze doar oameni cu competenţe inferioare ca subordonaţi.” Citete continuarea »

Matematica este buna!

Lucrez de câteva zile la un proiect. Aş vrea să-l am pe lista mea de priorităţi de acum înainte, dar încă mai aştept puţin. UE nu se lasă impresionată cu una cu două. Munca asta în echipă nu e chiar aşa de simplă după cum pare. Uneori îmi vine greu şi o spun cu toată sinceritatea. Totuşi m-am adaptat situaţiei, am intrat în atmosfera cu mult zumzet (suntem 3 fete de la Comunicare), râsete şi supărări („Of… arena asta a ideilor”). Grea treabă să înţelegi pe toată lumea şi să poţi fi înţeles de ceilalţi… Exersez să fiu mai diplomată, mai răbdătoare şi mai flexibilă. Şi ce dacă am schimbat ideea proiectului de 3 ori, am refăcut obiectivele până ne-au ieşit SMART şi…am calculat bugetul de câteva ori? Cel puţin credem în proiectul nostru şi ne visăm implementându-l. Aveam nevoie de acel „ceva” în care să cred.

Cu o atitudine de genul :D:D:D ne-am apucat şi de buget. Da…partea aia migăloasă şi chiţibucară. Aeriene dar analitice cum suntem, am dezbătut muuult şi ne-am cam împotmolit în calcule. Aşa-i dacă nu l-am crezut niciodată pe proful de mate când ne zicea că trebuie să ştim de toate, inclusiv matematica, că ne va folosi cândva. Mie, filoloagă până în vârful degetelor, cu geanta plină de romane şi dicţionare groase de latină, să-mi trebuiască vreodată matematica? Domnule Afloarei, acum nu îmi mai ridic sprinceana, ci vă dau dreptate. Am avut nevoie de matematica pentru a calcula aria unui banner, să fac ecuaţii pentru a afla consumul unei maşini, să fac transformări şi calcule. Am mai avut nevoie să ştiu preţurile pentru închirierea unor săli. De unde să ştiu dacă în PRIME m-am încăpăţânat să mă implic în proiecte doar pe partea de promovare? De data asta a funcţionat atât de bine zicala „Dă-i Doamne românului mintea cea de pe urmă”.

 

2 şi cu 2 fac 5?

Când vine duminica deja ştiu că îmi va zburda gândul la a face ceva diferit faţă de activităţile din timpul săptămânii. Să văd un film, să ies la o plimbare, să citesc sau să fac orice lucru, cât de mic pentru a ieşi din rutină.

Fac o paranteză. Îmi permit, nu mă va trage nimeni de urechi. Sîc! Aşa…Am observat că ne inspiră mult Mircea Badea. E un fel de semizeu. Obişnuim să generalizăm, să nu vedem lucrurile bune care se petrec în jurul nostru, să criticăm. Cred că nu e nevoie de schimbări la nivel global sau naţional, nu e nevoie să schimbăm conducerea pe care o injurăm toată ziua. E suficient să ne schimbăm noi în mai bine. Dacă nu iţi place mizeria din jur apucă-te să arunci hârtiuţele la coş sau aruncă PET-urile în tomberoanele speciale. Atât. E de ajuns, deocamdată. Trăiască individualismul!

Apropo de ce ziceam adineauri. Tabieturile de duminică. Acum două săptămâni am fost la teatru. La Ateneul din Tătăraşi se juca „1984” de George Orwell. Duminică mi-a plăcut la nebunie să stau la o coadă infernală 35 de minute şi să văd cum se împing toţi (în special tinerii) spre casa de bilete. Mi-a plăcut şi cearta de la ghişeu „Doamnă, am făcut rezervare, cum să nu mai pot intra?” La Ateneu nu se ofereau nici 2 pachete de tigări la preţ de unul, nici vreun pix, breloc sau găleata moka. Nu m-am uitat chiorâş când m-a călcat un nene pe picior. Pentru prima dată în viaţă mea am adorat îmbulzeala.

Ce concluzii am tras după 2 ore?  Îmi e e bine fără Fratele cel Mare, fără teleecranul care să îmi ordone când să mă bucur şi când să mă înfurii, fără camera de tortură sau poliţia gândirii. Cu toate astea uneori  tot cred că 2 plus 2 fac 5. Nu mai trebuie să număr  patru degete în loc de cinci pentru că le-au numărat alţii pentru mine. Nici nu protestez ca Winston Smith chiar dacă ştiu că nu mă va aştepta o cameră plină cu rozătoare.

Cum pot schimba lucrurile astea?  Prima dată voi număra EU cele cinci degete.

Sunt gata de treabă!

Ştiţi replicile doamnei T din „Patul lui Procust”?  „Eu n-am nimic de zis”, „N-am nimic în mine de arătat, de pe scenă, lumii”? Degeaba încerca Fred Vasilescu să o convingă pe doamna T de talentul ei actoricesc…  Multă vreme am fost o doamna T. Să încep un blog? Pentru ce? Ce să spun? Cine să mă asculte? Acum însă vreau să scriu. Nu ca să-mi fac blogul un instrument de personal branding, nici pentru a prinde mia de vizitatori zilnic. Vreau să scriu pentru ca am făcut un pariu cu mine insămi. Mi-am zis să las la o parte alte activităţi inutile şi să mă concentrez asupra lucrurilor pe care le-aş face zi şi noapte: să scriu şi să fac canto.

Odată am fost la un blogmeet cu un prieten. Se vorbea mult. Despre afaceri , strategii şi vânzări. Am primit şi sfaturi despre cum trebuie să gândeşti când iţi începi un blog. Mi-am cam solicitat neuronii să înţeleg cum stă treaba, dar uite că nu s-a prins mai nimic de mine. Iată, e primul articol şi nu am nici un plan în spate.  Nu vreau să vând nimic. Doar ponturi când voi termina o carte de citit, păreri şi idei, impresii când voi participa la vreun eveniment.

S-ar putea să îmi spuneţi  „De ce nu-ţi ţii un jurnal daca tot vei vorbi despe lucrurile care ţi se întâmplă?”  Mă bazez pe legea nescrisă a Share-ului. Poate aduc în discuţie o problemă pe care aţi observat-o şi voi, îmi puteţi da feedback la ce postez, ne putem contrazice. În plus sunt sigură că mă ţin de promisiunea făcută. Voi scrie, voi evolua şi mă voi bucura că fac ce-mi place. Vi se mai întâmplă să vă uitati la pozele de demult şi să spuneţi „Ei…uite cum mai eram in liceu si ce stil aveam, blugi cu turul lăsat sau tricouri mulate”  Chiar şi aşa tot aveţi un zâmbet în colţul gurii şi vă uitaţi peste ele de fiecare dată când vă apucă melancolia. Poate peste ani şi ani mă voi uita la articolele de începător şi voi spune „Ce stil aveam…”

Dar de abia aştept momentul în care voi putea spune, pe bună dreptate,  „Am crescut”.